Gustav Stresemann și politica de realizări

The present study tries to present some important aspects from postwar Germany of the difficult years of 1919 to 1929. A key figure of the period was the German politician – Gustav Stresemann who sought a new international role for Germany. A conservative representative of business and an ardent imperialist during World War I, the controversial politician went on to become German Foreign Minister (and briefly chancellor) from 1923 to 1929 and has been called ”Weimar’s Greatest Statesman”. Stresemann pursued a ”fulfillment” policy. Thus he sought to promote reconciliation with France, strengthen economic cooperation and restore Germany to the ranks of the great powers. Stresemann was and remains a controversial figure and even his own statements produced doubts about his sincerity. He was clearly a German nationalist, but his views on how to pursue German interests changed, thus we can observe his path towards a Realpolitik.

Cuvinte cheie: Stresemann, Republica de la Weimar, politica de realizări/erfüllungspolitik, relații internaționale interbelice

Key words: Stresemann, Weimar Republic, policy of fulfilment/erfüllungspolitik, interwar international relation

alte informații despre Republica de la WEIMAR

Efectele primului război mondial au fost decisive pentru evoluţia ulterioară a Germaniei. Pentru statul german bilanţul anilor de război a fost catastrofal. Cheltuielile de război au atins o sumă exorbitantă de 160 miliarde mărci, iar pierderile umane s-au ridicat la 1,8 milioane de morţi şi aproximativ 5,5 milioane de victime. Situaţia era şi mai complicată în condiţiile prăbuşirii economiei, a finanţelor şi a hiperinflaţiei[1].

În Germania interbelică, Tratatul de pace de la Versailles a fost receptat drept o traumă naţională. Întreaga clasă politică, indiferent de ideologie, a fost scandalizată de acest diktat. „Vina pentru război” a devenit o ruşine naţională. Tratatul şi efectele sale erau văzute ca principalele cauze pentru starea proastă a Germaniei. Abia după cel de al doilea război mondial, germanii şi-au schimbat atitudinea faţă de Conferinţa de Pace. După 1945, Tratatul pare a fi unul moderat, care a permis Germaniei să existe. Așadar, putem observa că Pacea de la Versailles nu a fost una „punică”, pentru că nu a hotărât dispariţia Germaniei[2]. A fost destul de îngăduitoare având în vedere distrugerile nemaivăzute ale războiului. Statele învingătoare erau totodată şi speriate. Totusi orice pedeapsă, mai ales cele aspre, ca în cazul de faţă, stârneşte frustrări adânci şi gânduri obscure, iar pedepsitul îşi aşteaptă cu jind ziua când va putea pedepsi. Greu de crezut că un popor atât de scrupulos ca cel german nu-şi aştepta momentul.

Politica internă şi externă a Republicii de la Weimar s-a ocupat în întregime de reaşezarea Germaniei în cadrul noii Europe, desenată la Paris. Toţi germanii erau de acord că trebuia revizuit totul, însă metodele şi mijloacele erau contradictorii. Prin urmare, au apărut mai multe opinii în privinţa politicii revizioniste. Prima lua în discuţie o abordare politică a situaţiei internaţionale şi se pronunţa pentru folosirea diplomaţiei în realizarea unor obiective realiste pe termen lung. De partea cealălaltă se punea problema unei abordări militare. Vechii generali, precum Hans von Seeckt sau Carl-Heinrich von Stülpnagel, obişnuiţi cu războiul, considerau că Germania trebuia să eludeze clauza propriei dezarmării şi să-şi facă dreptate pe graniţa de răsărit. Până la 1929 se va impune politica abordării diplomatice, prioritatea fiind revizuirea pașnică a Tratatului de la Versailles. De maximă urgenţă era problema reparaţiilor, o piesă importantă din puzzle-ul păcii. Provocarea cea mai mare din partea celor care au câştigat sau au pierdut era şi intransigenţa cu care negociau. Dacă Germania s-ar fi sustras de la plata datoriilor, tot aşa s-ar fi putut sustrage şi de la acceptarea celorlalte condiţii, în special cele teritoriale[3]. După 1931, cele două concepţii au convers şi au facilitat ascensiunea lui Hitler[4].

În privința reparațiilor, Reich-ul „a acceptat” cifra de 132 miliarde de mărci-aur, dar a ţinut să sublinieze că nu are posibilităţi pentru a plăti. Actul marchează începutul „politicii de realizări”, guvernul german angajându-se, pe atât cât se putea, în îndeplinirea termenilor păcii. Totuşi, asta nu a însemnat că germanii şi-au schimbat şi poziţia faţă de odiosul tratat. Se spera însă, că afişând imaginea unui stat prăbuşit, realizările vor fi mai mari decât dacă ar adopta o atitudine ostilă[5].

Începută de către cancelarul Joseph Wirth şi continuată mai ales de ministrul de Externe (pentru o vreme şi cancelar), Gustav Stresemann[6], „politica de realizări” sau erfüllungspolitik, echivala cu o basculare totală a politicii germane de până atunci şi cu abandonarea războiului de gherilă diplomatică dus de predecesorii lui împotriva termenilor de la Versailles. Stresemann apare într-un moment dificil în care Germania avea nevoie de un om de stat suficient de clarvăzător şi înarmat cu destulă răbdare ca să erodeze condiţiile discriminatorii impuse statului său[7].

Măiestria politică se caracterizează prin capacitatea de a profita de orice situaţie, prin curajul de a lupta în condiţii neprielnice şi, mai ales, prin capacitatea de a observa nevoile viitoare ale unei naţiuni şi dirijarea tuturor resurselor spirituale, intelectuale şi materiale, atât cât circumstanţele o permit, în realizarea scopului propus[8]. În cazul ministrului german putem spune că nu ducea lipsă de aceste calități. Gustav Stresemann s-a format şi a apărut într-un timp în care Germania avea nevoie de el[9]. A răspuns foarte bine nevoii istorice. A ştiut să gestioneze pe rând problemele politicii externe, fiind înarmat cu o răbdare care a dus la evitarea multor conflicte şi la menţinerea păcii. El a rămas fidel unui motto folosit şi în perioada cât a fost cancelar: „munca grea şi sacrificiile ne vor aduce libertatea”[10].

A încerca să scrii astăzi despre Stresemann pare un demers infructuos. În ultimii ani au apărut zeci de biografii, unele dintre ele fiind bine documentate. Din acest punct de vedere, Stresemann pare a fi un subiect consumat. El a fost inclus în categoria celor mai mari germani. Mai mult, este de neegalat, ca model al democraţiei, liberalismului şi al tradiţiei parlamentare de la Weimar şi până în prezent, este un politician cu viziuni integraţioniste, „un mare german, un mare european”[11], un promotor al internaţionalismul în locul naţionalismului care şi-a pus încrederea în cooperare şi nu în confruntare. Pactul de la Locarno, intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor şi premiul Nobel pentru pace susţin cele menţionate anterior. Însă, există un „dar”. Se poate ca imperialistul de la 1914 să se fi transformat „peste război”, dacă nu „peste noapte”, într-un realist al politicii externe? Au marile caractere predispoziţia faţă de schimbări atât radicale; sunt ele înzestrate cu această flexibilitate? Ei bine, istoricii vorbesc despre capacitatea sa de adaptare, având în vedere că s-a confruntat, ca mulţi alţii din perioada wilhelmină, cu schimbarea mediului politic, social şi cultural[12]. Am putea susţine că Stresemann şi-a schimbat viziunea politică imediat după războiul mondial, însă nu şi convingerile interioare. Se pare că la începutul lui octombrie 1918, când s-a aflat că s-a cerut armistiţiul, Stresemann a ţipat contrariat la fiul său: „nu înţelegi că am pierdut războiul?”[13]. Tot după înfrângerea Germaniei, îi explica celui mai bun prieten că nu se mai aşteaptă la nimic important de la viaţă[14]. Desigur, el considera că după perioada Imperiului nimic bun nu mai putea urma pentru ţara sa. Putem concluziona deci, că şocul înfrângerii a determinat schimbarea. Această transformare a fost posibilă în contextul inexistenţei unei alte căi de dezvoltare. Stresemann va aplica un Realpolitik responsabil, ţinând cont de situaţia internaţională. Dincolo de obiectivul oficial al politicii sale externe mai distingem o altă ţintă a sa: readucerea Germaniei în rândul Marilor Puteri. Această politică deriva din aspiraţiile germane pentru putere de dinainte de 1914, dar metodele erau adaptate situaţiei mondiale de după 1918[15]. Am putea spune că scopul adevărat a fost o Germanie puternică, prin mijloace de genul revizuirii condiţiilor păcii. Lipsa unei armate l-a determinat să apeleze la jocurile diplomatice. A încheiat angajamente acolo unde nu se puteau face prea multe şi a încercat să creeze oportunităţi unde era spaţiu de manevră. A închis Germania în vest pentru a o elibera în est. Dezvoltarea sa politică ne aminteşte de un proverb de-al lui Goethe: „Fii mulţumit cu realizările mărunte şi dacă ţi se oferă oportunitatea, mergi pe toate direcţiile posibile”[16]. Sunt câteva exemple importante vizând politica de realizări promovată de Stresemann: Planul Dawes, aderarea Germaniei la Pactul de la Locarno, intrarea în Liga Naţiunilor, tratatul de la Berlin şi cooperarea la Pactul Briand-Kellogg. Semnat în 1924, planul americanului Dawes rezolva şi criza Ruhr-ului şi criza economică din Germania.

Stresemann a înţeles că noţiunea de interdependenţă economică mondială cerea ca statul său să fie integrat în sistemul occidental. Cu suportul puterilor occidentale, în special cel al S.U.A., Germania putea să reînvie. În concepţia ministrul german, problema reparaţiilor juca un rol secundar. În primul rând, reparaţiile erau subordonate menţinerii integrităţii teritoriale a Reich-ului. În timpul crizei Ruhr-ului, declara că existenţa Germaniei nu depindea de plata reparaţiilor, oricât de mari ar fi, ci de menţinerea Rinului și a Ruhr-ului în cadrul Germaniei. Totuși, a înţeles că Germania trebuia să plătească pentru că numai astfel putea atrage creditul străin în ţara sa. Îşi asigura astfel investiţii străine, dar şi posibile concesii în privinţa teritoriilor germane incluse în alte state. Cooperarea economică germano-americană oferă dovada faptului că referirile la interdependenţa economică mondială nu erau doar o frază într-un discurs, ci expresia unui concept important în politica economică şi externă[17].

Anul următor s-a încheiat Pactul de la Locarno, văzut iniţial ca o alianţă limitată între Marea Britanie, Franţa şi Belgia. Stresemann, cu multă abilitate a prins ocazia relansării Germaniei în relațiile internaționale și s-a opus, declarând că un pact fără Germania, este un pact împotriva Germaniei[18]. Semnarea pactului a marcat sfârşitul izolării Germaniei şi înlocuirea spiritului de la Versailles cu cel de la Locarno. Referindu-se la acest eveniment important, Austen Chamberlain comenta că, Stresemann, în acel moment, s-a gândit mai mult la dezbinarea Franţei şi a Marii Britanii, decât la reconcilierea cu cele două ţări însă „dacă asta este sau nu adevărat, nu mai contează. Important este modul rapid în care a acţionat, curajul şi inteligenţa”[19]. Presa internaţională a elogiat semnarea pactului. Ziarul „Times”, din Londra evidenţia importanţa Pactului, considerându-l mai important decât Tratatul de la Versailles. „Le Temps”, din Paris îl aprecia ca valoros pentru politica europeană şi pentru toţi cei care îşi doreau pacea şi prosperitatea. „Vossische Zeitung”, din Berlin opina că Locarno va ocupa un loc deosebit în cărţile de istorie, fiind evenimentul care consacra „obţinerea unei păci reale” şi deschiderea unui drum către o „uniune a statelor europene”. „Pravda”, din Moscova cataloga Pactul ca o amenințare la adresa U.R.S.S. care, în mod sigur, conţinea clauze secrete anti-sovietice. Amintind şi de Tratatul de la Rapallo, „The New York Times” aprecia că „Germania s-a întors de la est la vest, puterile occidentale se întăresc, iar Rusia este exclusă”.

Stresemann a avut parte de prea puţină întelegere din partea elementelor naţionaliste de dreapta, neîncrezătoare în abordarea sa şi rezervate în privinţa rezultatelor limitate. Discursul către Asociaţia Centrală de Organizare Provincială din 14 decembrie 1925, la Berlin, ilustrează reacţia sa la criticile dreptei. El considera că succesul politicii externe va aduce stabilitatea politică acasă. Totodată, reliefa că „o naţiune nu trebuie să aibă atitudinea unui copil care îşi face o listă în Ajunul Crăciunului cu tot ceea ce îşi doreşte şi care conţine aproape toate nevoile lui pentru următorii cincizeci de ani. Părinţii nu vor putea să îi asigure aceste necesităţi. În politica externă adesea am impresia că mă confrunt cu o asemenea listă, uitându-se faptul că istoria înaintează pas cu pas”[20]. Ministrul german continua discursul cu relatarea unei discuţii cu ministrul francez de Externe, Aristide Briand: „mi-a descris situaţia politică din interior şi dificultăţile cu care se confrunta. Apoi s-a lansat într-o frumoasă descriere a condiţiilor din Germania, lăsându-mă fără replică. Mi-a zis: «Cunosc poporul german şi ştiu că marea majoritate a lui îşi doreşte pacea, nu mă îndoiesc de asta; o altă parte a naţiunii protestează împotriva acuzelor că Germania îşi doreşte războiul. Dar aveţi ceva în viaţa voastră publică pe care l-aş numi politica misticismului german; sunt oameni printre voi care nu sunt interesaţi în prezent de o pace, deoarece cred că se va petrece ceva extraordinar. Dacă îi întrebi la ce minune se gândesc nu îţi vor putea răspunde, dar ideea este că miracolul este aşteptat şi îi face să se uite cu anxietate la un viitor nebulos şi să judece evenimentele prin prisma acestui raţionament. Asta îi face să nu mai aibă ochi pentru ceea ce se întâmplă în prezent» (...) «În timp ce poporul tău se gândeşte la viitor şi aşteaptă miracole, sunt oameni în ţara mea care se gândesc la trecut şi îşi amintesc că au avut odată Palatinatul, că oraşul Mainz a fost cândva al Franţei şi că politica Rinului a fost cândva parte din istoria politicii franceze şi trebuie să lupt împotriva acestor oameni din Franţa, tot aşa cum tu lupţi împotriva acelora din Germania»”.[21] Stresemann concluziona că politica de securitate pe care Germania o inaugura trebuie păstrată nu prin forţă, ci prin tratate. Luate împreună (Planul Dawes şi Pactul Renan) dovedeau că Germania se reintegra în politica europeană şi că lua sfârşit un interludiu primejdios pentru Europa[22]. Dacă în privinţa graniţelor din vest lucrurile erau clare, nu la fel se putea spune şi despre graniţa de est. Aici, ministrul german a căutat să-şi creeze câteva mijloace diplomatice pentru viitor. În primul rând, a subminat sistemul de securitate francez, anulând posibilitatea ca Franţa să mai caute aliaţi în această zonă, iar în privinţa statelor de aici, a reuşit să le demonstreze că Franţa nu le va putea garanta securitatea. Pentru a crea instabilitate, Stresemann a refuzat să extindă principiul securităţii colective pentru Cehoslovacia şi Polonia[23]. A semnat în schimb tratate bilaterale de arbitraj cu Polonia şi Cehoslovacia, iar dacă acestea se simţeau în pericol, prin intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor a reuşit să le mai înlăture din suspiciuni.

În 1926, Germania devenea stat-membru al Ligii Naţiunilor şi unul dintre cei cinci membrii permanenţi ai Consiliului. Oficial, îşi recăpăta statutul de Mare Putere. Noua postură de aliat credibil va fi folosită în rezolvarea unor noi probleme din agenda politicii externe. Referindu-se la acest eveniment, Austen Chamberlain mărturisea că: „nu a fost ideea lui (G.S.) ca Germania să intre în Liga Naţiunilor. Franţa şi Marea Britanie au cerut asta. Negociatorii germani au acceptat chiar cu greu. Dar odată realizat acest lucru, Stresemann a ştiut cum să îl folosească în interesul ţării sale. Am privit cu admiraţie cum s-a folosit de această oportunitate şi de încrederea pe care o căpătase”[24]. Într-adevăr, Austen Chamberlain are dreptate. După 1925-1926 discursul lui Stresemann se schimbă uşor; dacă anterior el continua să vorbescă despre slăbiciunile păcii, despre conflictele latente din lume, pentru a crea instabilitate, după Locarno şi intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor discursul său devine mai subtil şi nu mai pune accent pe instabilitatea internaţională. Spre deosebire de discursul din 1919 când critica Liga Naţiunilor, în 1926 considera că Liga este o „realitate politică importantă”, care asigura climatul necesar dezvoltării relaţiilor internaţionale[25]. Germania devine un aliat al păcii.

În 1926 s-a semnat Tratatul de la Berlin, Germania şi U.R.S.S. garantându-şi neutralitatea reciprocă în cazul unei agresiuni din partea unui al treilea stat. În timpul negocierilor, guvernul sovietic a încercat să îl convingă pe Stresemann să meargă puţin mai departe decât la Rapallo şi să intre într-o alianţă formală al cărei obiectiv să fie reducerea Poloniei la graniţele ei etnice. Oricât de tentantă ar fi fost propunerea, ministrul de Externe german s-a abţinut și a continuat politica de realizări. S-a înlăturat frica rușilor că Germania a intrat într-o tabără anticomunistă odată cu Tratatul de la Locarno. Din perspectiva germană, relaţiile cu sovieticii împiedicau apropierea dintre Paris şi Moscova[26]. Stresemann a declarat pentru un post de radio german, la 1 mai 1926, că Tratatul de la Berlin îşi propunea menţinerea păcii şi prieteniei dintre cele două state, aşa cum Bismarck o făcuse la 1887. În realitate, se spera că Rusia va redeveni o mare putere şi atunci Germania se va folosi de poziţia sa centrală pentru a media între est şi vest şi îşi va atinge scopurile în Polonia[27]. Totuşi, tot ministrul nota în jurnalul său că situaţia actuală era diferită de cea din 1887 şi că o alianţă cu Rusia comunistă nu era una de laudă[28]. Dincolo de compromisuri, Germania, situată în centrul Europei şi înconjurată de posibile state-agresoare, urma politica lui Bismarck, încercând să se asigure în toate părţile. Pentru Germania nu se mai punea problema unui Locarno sau Berlin, ci și pentru Locarno şi pentru Berlin. Locarno asigura vestul, iar Berlinul deschidea calea spre Polonia.

Cu privire la Pactul de la Paris din 1928, putem spune că marca, după cum reda istoricul J.B. Duroselle, apogeul „modei pacifiste” şi al tendinţei, specifică diplomaţiei promovate în deceniul al III-lea, când se recomanda „pactomania”[29]. Neajunsul era că Statele Unite nu-l garantau, iar Franţa şi Marea Britanie i-au adus modificări ulterioare. Mai mult, Austen Chamberlain declara că, din punctul de vedere al Marii Britanii, graniţa dintre Germania şi Polonia putea fi modificată, cu condiţia ca germanii să o facă în mod civilizat[30], probabil tot atât de civilizat cum se va face mai târziu în cazul Cehoslovaciei la München!

La 3 octombrie 1929 Stresemann îşi încheia prematur misiunea. Dispariţia sa s-a dovedit de neînlocuit. Stresemann a fost recunoscut unanim ca un „mare european”, însă după ce documentele sale personale au devenit publice, imaginea sa pare a fi alta. Aceste documente dezvăluie un practicant calculat al conceptului de Realpolitik care a urmărit interesele tradiţionale germane cu o insistenţă de nestăvilit. Pentru cel mai mare politician de la Weimar, aceste interese au fost cât se poate de clare aşa cum apar în scrisoarea sa confidenţială către fostul prinţ moştenitor al Germaniei, din 7 septembrie 1925: „în opinia mea sunt trei sarcini cu care se confruntă politica externă germană în viitorul apropiat. Pe primul loc se află rezolvarea problemei reparaţiilor într-un mod favorabil Germaniei. În al doilea rând, protejarea germanilor de peste hotare, iar în cele din urmă, revizuirea graniţelor din est cu Polonia şi Cehoslovacia. Pe rol se mai găseşte şi Anschluss-ul, deşi consider că asta ar complica problemele Reich-ului, chestiunea Alsaciei şi a Lorenei, deşi Pactul de la Locarno o exclude. Problema alegerii între est şi vest nu se poate pune acum; o astfel de alegere poate fi făcută doar însoţită de forţa noastră militară, ceea ce în momentul de faţă noi nu avem”[31]. Fără a avea pretenţia de a emite o concluzie finală în această interesantă pagina a istoriei germane, putem observa că Stresemann a dus o politică dublă, una de faţadă şi cealălaltă pe care o ştia, probabil, doar el. Considerând că Germania trebuie „să îndepărteze funia ce îi strânge gâtul”, Stresemann a apreciat că noua politică germană postbelică trebuie să fie, aşa cum Metternich se referea la Austria de după 1809, una de fineţe.

[1] Constantin Buşe, Alexandru Vianu, coordonatori, Istorie universală. Epoca contemporană, I, 1918-1939, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 82.

[2] Titel Eberhard Kolb, The Weimar Republic, second edition, London, Routledge, 2005, p. 170.

[3] Manfred Berg, Germany and the United States: The Concept of World Economic Interdependence, în Carole Fink, Axel Frohn, Jürgen Hiedeking, (editors), Genoa, Rapallo and the European reconstruction in 1922, New York, Cambridge University Press, 2002, p. 77.

[4] Stephen J. Lee, The Weimar Republic, London, Routledge, 1998, p. 83.

[5] Alison Kitson, Germany. 1858-1990. Hope, terror and revival, New York, Oxford University Press, 2001, p. 99.

[6] Irwin Abrams, The Nobel Peace Prize and the laureates. An illustrated biographical history. 1901-2001, Massachusetts, Watson Publishing International, 2001, p. 112.

[7] Henry Kissinger, Diplomaţia, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Bic All, 2002, p. 234.

[8] Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, Essays and speeches on various subjects, translated by Christopher R. Turner, Londra, Thorton Butterworth, 1930, p. 11.

[9] Eric Dombrowski, German leaders of yesterday and to-day, New York, D. Appleton and Company, 1920, p. 183 şi urm.; Jonathan Wright, Gustav Stresemann, Weimar’s greatest statesman, New York, Oxford University Press, 2001, passim.

[10] Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., p. 55.

[11] Stephen A. Schuker, The end of Versailles în Gordon Martel (ed.), The origins of Second World War reconsidered, New York, Routledge, 1999, p. 48.

[12] Karl Heinrich Pohl, Gustav Stresemann: A German Bürger? în Volker Rolf Berghahn, Simone Lässig (editors), Biography between structure and agency: Central European lives in international historiography, New York, Berghahn Books, 2008, p. 55.

[13] Jonathan Wright, Gustav Stresemann: Liberal or Realist? în T.G. Otte, Constantine A. Pagedas (editors), Personalities, war and diplomacy: essays in international history, London, Frank Cass Publishers, 1997, p. 91.

[14] Karl Heinrich Pohl, op. cit., p. 66.

[15] Titel Eberhard Kolb, op. cit., p. 175. [16] Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., p. 23.

[17] Manfred Berg, op. cit., p. 93.

[18] Constantin Vlad, Diplomaţia secolului XX, Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2006, p. 95.

[19] Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., pp. 8-9; Andrew J. Crozier, The causes of Second World War, Massachusetts, Blackwell Publishers Inc., 1997, p. 50 şi urm.; Hajo Holborn, Diplomats and diplomacy in the Early Weimar Republic, în Gordon A. Craig, Felix Gilbert (editors), The Diplomats. 1919-1939, New Jersey, Princeton University Press, 1994, passim.

[20] Thomas Garden Barnes, Gerald D. Feldman, Breakdown and rebirth, 1914 to the present. A documented history of modern Europe, vol. IV, New York, University Press of America, 1982, p. 71.

[21] Ibidem.

[22] William L. Blackwood, The Socialist Imprint on International Relations in Interwar Europe, în M.B.B. Biskupski (ed.), Ideology, policies and diplomacy in East Central Europe, New York, University of Rochester Press, 2003, p. 87.

[23] Stephen J. Lee, op. cit., p. 85.

[24] Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., p. 9.

[25] Jonathan Wright, Gustav Stresemann: Liberal or Realist?, p. 98.

[26] Robert Gerwarth, The Bismarck myth. Weimar Germany and the legacy of the Iron Chancellor, New York, Oxford University Press, 2005, pp. 102-103.

[27] Jonathan Wright, Gustav Stresemann: Liberal or Realist?, p. 97.

[28] Robert Gerwarth, op. cit., p. 103.

[29] Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale. 1919-1947, volumul I, Bucureşti, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, 2006, p. 73.

[30] Henry Kissinger, op. cit., pp. 244-245.

[31] Stephen J. Lee, op. cit., p. 87.

Începuturile comunismului în România

Semnarea Convenţiei de Armistiţiu a transformat România în ţară ocupată prin tratat şi cu tratat, după cum însuşi istoricul Gheorghe Buzatu remarca într-una din lucrările sale! Conform unui important document de arhivă comunizarea României urma să fie realizată într-un plan de trei ani, iar dezvoltarea instituţiilor comuniste prin două planuri, fiecare de cinci ani. Ce avea să se întâmple după primii trei ani ştim cu toţii, dar ne-o confirmă chiar documentul – abdicarea Regelui şi exilul familiei regale. Dincolo de informaţie, putem sesiza mesajul direct şi clar, atitudinea nonşalantă, determinarea şi încrederea că planul va reuşi. De unde reieşea această siguranţă? Probabil din detaşarea cu care cele două mari puteri occidentale – Marea Britanie şi SUA – tratau situaţia României.

În România primilor ani de comunism se remarcă asfixianta activitate a guvernului Petru Groza de înlăturare a oricărui element „fascist” din statul român şi de realizare a unor reforme venite din tiparul şi recomandările sovietice şi menite să pună bazele unei ţări noi.

Pe plan extern, Conferinţa de la Potsdam din iulie-august 1945 a cerut guverne reprezentative pentru toate ţările care vor participa la conferinţa de pace. Mergând pe această cerinţă, pe 19 august la Palatul regal din Bucureşti a avut loc audienţa premierului Groza. Pe tot parcursul audienţei, Suveranul românilor a cerut formal demisia guvernului de trei ori. Pentru prima oară în istoria constituţională a României, începând cu 1866, un premier refuza să demisioneze atunci când Regele – care avea această prerogativă – o cerea. Confruntat cu această gravă problemă, Regele a considerat normal să înştiinţeze Preşedintele Curţii de Casaţie şi autorităţile militare şi să le ceară să anunţe public că guvernul şi regimul sunt ilegale. Planul s-a schimbat însă, din cauza atitudinii Londrei, care a comunicat în aceeaşi zi că nu recunoaşte regimul FND, dar nici nu doreşte să-l încurajeze pe Rege în actele lui, întrucât nu ar putea să îi asigure protecţia necesară. Din nou, nimic concret din partea occidentalilor.

În după amiaza zilei de 20 august, Regele a înmânat o notă identică reprezentanţilor SUA, Marii Britanii şi URSS în Comisia Aliată de Control. După ce a reamintit evoluţiile din ultimul timp, nota a precizat rugămintea Regelui către cele trei guverne pentru a i se acorda sprijin în formarea unui guvern, care potrivit Conferinţei de la Potsdam, să poată fi recunoscut de cele trei principale puteri aliate. Perioada care a urmat acestui act este cunoscută în istorie sub numele de „greva regală”, Regele refuzând orice colaborare cu guvernul.

În noiembrie 1945 au avut loc două evenimente importante: manifestaţia impresionantă de la Bucureşti de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi vizita în România a lui Mark Ethridge, trimis special al preşedintelui Harry S. Truman, pentru a cerceta la faţa locului situaţia politică. Pe 8 noiembrie, opinia publică a dorit să-şi exprime cât mai deschis sentimentele şi aprobarea faţă de Suveran. Încercările de a stopa sărbătorirea evenimentului au eşuat. Ciocnirile dintre tabere nu au făcut nimic altceva decât să confirme lipsa de adeziune a românilor faţă de guvernul Groza. Trimisul special al SUA, Mark Ethridge, care a subliniat necesitatea organizării unor alegeri libere aşa cum se făcuse în Franţa, Ungaria şi Austria. În urma Conferinţei Miniştrilor Afacerilor Externe de la Moscova (16-26 decembrie 1945) s-a hotărât ca cele trei guverne să dea Regelui Mihai sfatul pe care l-a cerut în scrisoarea sa din 21 august 1945, privind lărgirea guvernului român. Totuşi, nota Regelui nu cuprindea formularea lărgirea guvernului român.

Acordul de la Moscova a fost ultimul pas pentru recunoaşterea de către Occident a dominaţiei sovietice din România. Groza a pus în aplicare termenii acordului, promiţând că va organiza alegeri anticipate şi va garanta accesul la radio şi la presă tuturor partidelor. Pe baza acestor asigurări, cele două puteri occidentale şi-au exprimat la începutul lunii februarie 1946, disponibilitatea de a recunoaşte guvernul, aşteptându-se ca alegerile să se desfăşoare în maxim 2-3 luni.

După patru luni de grevă regală, rezultatul nu a fost deloc benefic. Lărgirea guvernului cu cei doi membrii PNŢ şi PL nu a adus decât o tărăgănare a crizei politice din România, care se îndrepta încet şi sigur către întunecatul comunism.

Bibligrafie selectivă:

A.N.I.C., fond Casa Regală, Diverse, dosar 42/1945.

BUZATU, Gheorghe, România cu şi fără Antonescu, Editura Moldova, Iaşi, 1991.

CHIRIŢOIU Mircea şi BUZATU, Gheorghe, Agresiunea comunismului în România, volumul I, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Editura Paideia, Bucureşti, 1998.

DOBRINCU, Dorin, IORDACHI, Constantin, Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România, 1949 - 1962, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

GEORGESCU, Florian, LUNGU, Iordana, Istoria României, crestomaţie, IV, Epoca Contemporană, Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti, 1983.

GIURESCU, Dinu C., Imposibila încercare. Greva regală, 1945. Documente diplomatice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

MARKHAM, Reuben H., România sub jugul sovietic, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996.

PEARTON, Maurice, The communization of the economy: efforts to promote and control economic chaos (1945-1947) în 6 Martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

QUINLAN, Paul D., Ciocnire deasupra României: politica anglo - americană faţă de România: 1938 - 1947, Centrul de Studii Româneşti, Iaşi, 1995.

SCHUYLER, C.V.R., Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945 - 20 septembrie 1946), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

SCURTU, Ioan, România. Viaţa politică în documente. 1945, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994.

VESA, Vasile, Conferinţa de la Yalta şi instaurarea guvernului condus de Petru Groza, în 6 Martie 1945.

Europa şi Napoleon al III-lea

Integrarea societăţii româneşti în Europa

Oricât de actual ar părea acest subiect, el nu face referire la o situaţie din zilele noastre, ci la una de acum două secole, când românii au devenit perfect conştienţi de originile lor şi au reclamat deschis drepturile pe care nu numai că le meritau, dar le şi câştigaseră în decursul unei istorii atât de agitate. După o perioadă grea a dominaţiei otomane, care a culminat cu destul de controversata epocă fanariotă, românii au simţit nevoie de a-şi regăsi identitatea. Principatele fuseseră atât de mult timp etichetate cu sintagme de genul „Porţile Orientului” sau „Poarta Creştinătăţii”, se confruntau cu problema orientalizării socio-culturale şi politice, Marile Puteri dispuneau de teritoriul lor în mod arbitrar, iar statutul lor juridic era mereu supus schimbărilor, fiind neclar şi interpretabil. Rezultă că în Principate erau absolut necesare o reevaluare şi o ameliorare a situaţiei. Deja Revoluţia lui Tudor agitase spiritele şi înscrisese „chestiunea românească” în circuitul relaţiilor internaţionale, depăşind barierele regionale balcanice. Acest spirit revoluţionar se încadra curentului paneuropean – în plină ascensiune – de contestare a ordinii continentale, instaurată prin tratatele din 1815 (Congresul de la Viena). Europa – în accepţiunea românilor, în special a intelectualilor – a devenit simbolul civilizaţiei, Orientul rămânând sinonim cu Evul Mediu şi structurile sale feudale. Confruntându-se Occidentul (generic numit „Europa”) cu Orientul, se vor confrunta de fapt „modernizarea” cu „regresul” sau „stagnarea”. În Europa Centrală şi de Vest la jumătatea secolului al XIX-lea cuceririle tehnice erau în plin avânt, ceea ce a facilitat dezvoltarea industrială, economică şi ştiinţifică, iar aceasta la rându-i va duce la înflorirea oraşelor, a porturilor, a căilor de comunicaţie şi implicit a vieţii comerciale, culturale, ş. a. m. d. Acestei imagini a bunăstării „europene” Orientul opunea una dezolantă. Dacă Imperiul Otoman cândva îşi impusese stăpânirea în Europa tocmai printr-o capacitate foarte mare de inovaţie şi de adaptare, mai ales în domeniul militar, având bogăţii imense din exploatarea provinciilor sale, deja, de ceva timp, devenise „omul bolnav”, care era pe punctul de a se prăbuşi în agonie, nemaiconservând nimic din opulenţa şi strălucirea de altădată. Imperiul Rus, deşi îşi susţinea modernizarea, rămânea un mamut euroasiatic, aflat constant la pândă, dornic de înfăptuirea planurilor lui Petru I sau ale Ecaterinei II şi care în ciuda reformelor realizate de cei doi continua să fie o lume distinctă de Europa de care avea nevoie doar pentru câteva decenii, pentru a-i întoarce apoi spatele, după cum mărturisea însuşi învingătorul de la Poltava. Zdrobirea Revoluţiei din 1821 nu a însemnat sfârşitul elanului revoluţionar în Principatele Danubiene, deoarece agitaţia a continuat în provinciile româneşti, ducând la izbucnirea Revoluţiei Paşoptiste, racordată evenimentelor europene de la mijlocul secolului al XIX-lea şi impulsionată de manifestarea a două curente- naţionalismul şi liberalismul, care nu reprezentau altceva decât expresii ale dorinţelor popoarelor de a obţine drepturi cetăţeneşti şi libertate – nu numai la nivel individual, ci, mai important, la nivel naţional. Secolul al XIX-lea va fi numit şi „secolul naţionalităţilor”. Principiile liberale născute din Revoluţia franceză au ajutat conceptul de „naţionalitate”[1], pătrunzând în conştiinţa populaţiilor europene care doreau să dispună de propriul destin conform voinţei lor. Rusia a ştiut să speculeze disensiunile dintre Marile Puteri în favoarea sa; după cum avertiza Custine în Scrisori din Rusia, acest mare imperiu vedea în Europa o pradă ce urma să-i fie servită, mai devreme sau mai târziu,din cauza disensiunilor ei interne[2]. În anii care au urmat Revoluţiei din 1848 Europa era ameninţată de pericolul unui conflict generalizat, provocat de consolidarea poziţiei Imperiului Rus în Europa Centrală şi Principatele Române. Necesitatea constituirii statului naţional român era strâns legată de evoluţia evenimentelor internaţionale, fapt care va ieşi în relief cu ocazia Războiului Crimeei (1853-1856)[3]. Această nouă fază – de redeschidere a „Chestiunii Orientale” – va influenţa relaţiile ulterioare dintre state, ducând la schimbarea raporturilor de forţe între Puteri. Adâncirea crizei în Imperiul Otoman va face ca Sud-Estul Europei să devină una din principalele zone de confruntare, Principatele Române fiind în prim-planul ei. Motivele pentru care ele au căpătat un asemenea rol sunt destul de complexe: aşezarea geo-strategică, resursele lor economice, precum şi angrenarea în circuitul comercial internaţional, navigaţia pe Dunăre şi stăpânirea gurilor de vărsare ale acesteia, Marile Puteri încercau să înlăture Rusia din această zonă, zădărnicind transformarea Mării Negre într-un „lac rusesc”. Mai putem adăuga problema statutului internaţional particular al Principatelor şi efervescenţa revoluţionară care se manifesta atât în interio, cât şi în exterior[4]. Aspiraţia spre unitate şi independenţă a românilor se lovea de ostilitatea Imperiilor vecine. În ajunul începerii războiului, de la cine ar fi putut spera Principatele să primească un sprijin? Precum am văzut Rusia nu reprezenta o soluţie, ci o primejdie care va persista multă vreme, iar Imperiul Habsburgic era un „hibrid ce va întârzia eliberarea şi unitatea mai multor popoare de pe continent”[5]. Pentru Ţar, Principatele Române erau singura cale de acces spre Constantinopol şi spre slavii din Sud. Dacă ar fi ajuns în fosta capitală a Bizanţului, cea de „a treia Romă” ar fi reuşit să controleze şi Marea Mediterană. În ceea ce priveşte Austria, Franţa şi Anglia sperau ca ea să fie o contrapondere faţă de Rusia, dar pentru români era un alt Imperiu care îi asuprea pe fraţii de acelaşi neam din Transilvania, de aceea relaţiile cu Habsburgii au fost mereu marcate de tensiuni pe această temă şi de suspiciuni reciproce. În cele din urmă Principatele vor fi nevoite să se orienteze către Puterile din Occident: Franţa şi Anglia. Aceasta din urmă era adepta menţinerii integrităţii Imperiului Otoman şi nu se va ralia luptei românilor pentru unitate şi independenţă. Mai rămânea doar Franţa, ţară de care eram legaţi nu numai prin originea latină, ci şi prin intermediul intelectualilor autohtoni care se formaseră la şcolile din Paris. Extrem de interesantă în evoluţia relaţiilor franco-române ar fi de menţionat cererea de sprijin formulată de comitetele de revoluţionari de la Bucureşti şi Iaşi, adresată lui Napoleon I. Împăratul fusese plăcut impresionat de manifestările francofile ale moldovenilor şi valahilor, dar şi mai mult de poziţia strategică în regiunea gurilor Dunării. Napoleon I nu a ezitat să trimită aici pe căpitanul Aubert, cu scopul de a aduna informaţii statistice despre Principate. Din nefericire, la Tilsit a cedat influenţa în Europa Răsăriteană Rusiei, astfel încât ambiţiosul lui plan a eşuat. Dar Revoluţia din 1848 va da şansa românilor să cunoască un alt Bonaparte care va juca un rol important în realizarea Unirii Principatelor Române: Ludovic Napoleon. Prinţul fusese ales preşedinte al celei de a II-a Republici Franceze, după ce fusese înlăturat regimul monarhic condus de Ludovic Filip de Orléans.[6] După lovitura de stat din 2 decembrie 1851 va institui în luna ianuarie a anului următor un regim prezidenţial autoritar (obţinuse o numire pe 10 ani), în mâinile sale concentrându-se totalitatea puterii executive, fiind controlat doar de popor. Va proclama Imperiul la 1 noiembrie 1852, aprobat de un plebiscit şi devenind Napoleon al III-lea – aclamat de masele pe care şi le câştigase prin călătorii în provincii, lucrări edilitare sau prin încurajarea vieţii economice[7]. El a fost condus de un principiu cardinal al politicii sale externe: eliberarea naţionalităţilor şi a ştiut să îndepărteze prin variate soluţii obstacolele pe care le-a întâlnit în cale, de aceea observăm că politica sa va fi marcată de ezitări, contradicţii şi chiar incoerenţe[8]. Nu puţini au fost cei care au încercat să-i identifice adevărata personalitate pe care o ascundea sub o mască de o seriozitate impenetrabilă. „Privirea lui stinsă care în acelaşi timp aruncă uneori fulgere, trăsăturile lui imobile formează câteodată o mască şi o platoşă impenetrabilă, şi îl părăseşti mereu cu impresia de a nu fi înţeles acest spirit, în aparenţă obtuz, în realitate perspicace, care nu înţelege pentru că nu vrea să înţeleagă sau pentru că nu vrea să observi că a înţeles”[9]. Din însumarea mai multor mărturii ale contemporanilor putem distinge trăsături ale sale, găsind astfel o motivaţie a acţiunilor, a politicii sau ideologiei care l-au călăuzit. În memoriile contelui Horace de Viel Castel Napoleon al III-lea ne este prezentat ca un demn urmaş al lui Catilinia şi al lui Ludovic al XIV-lea, care nu se lăsa dirijat, ştia să-şi atingă cu tenacitate scopurile, nedevoalându-şi planurile în faţa duşmanilor şi considerându-se măsura tuturor lucrurilor. „Trebuie spus, cu Împăratul, statul este El. Rău sau bine, totul vine de la El, cunoaşte oamenii şi-i dispreţuieşte în general. Destul de disimulat*, nu dezvăluie faţă de nimeni proiectele sale şi gândeşte că marea artă a politicii, ca şi cea a războiului, este de a disimula progresul său faţă de inamic. Când întrezăreşte scopul pe care şi-l propune nimic nu-l opreşte, El va doborî fără emoţii toate obstacolele. Surâsul lui dulce şi profund, privirea sa vagă şi voalată, şăgălnicia vorbelor sale şi a mersului său, indică un om care vorbeşte mai mult cu sine însuşi, decât cu cei care îl înconjoară şi care înţelege mai mult vocile interioare ale gândirii sale decât vocile celor care ar vrea să sfătuiască”[10]. În contrapondere, alţii ca V. Duruy îl judecau drept „visător şi halucinat” care încă mai credea în originea divină a suvernului într-o epocă în care asemenea mistificări nu mai erau de mult valabile. „L-am văzut, e adevărat, visând binele. Greşeli au fost în mod cert comise, iniţial prin debut, acea lovitură de stat care a fost o greutate pe care Împăratul o târî 20 de ani de piciorul său (Împărateasa), şi această Putere absolută care îl făcu să ia rolul Provindenţei pe pământ, într-un timp şi-o ţară unde nu se mai credea în misiunile providenţiale”[11]. Trebuie să recunoaştem că intenţiile au fost bune, însă ambiţia sa prea mare nu a putut fi egalată de mijloacele de realizare de care dispunea. Henry Joly atrăgea atenţia că atunci când o Mare Putere se ambiţionează să se ocupe prin propria voinţă de cauza naţionalităţilor străine, ea trebuie să se ferească de două pericole: în primul rând să nu fie acuzată de incoerenţă (pe care răuvoitorii o asimilează întotdeauna cu duplicitatea), iar pe urmă, să nu fie păcălită. Napoleon nu a ştiut să se ferească de niciuna dintre situaţii, tocmai pentru că a avut neşansa să fie ezitant[12]. Chiar şi Lebrun şi Carpentier oscilau între a-l numi socialist (scrisese „L’abolition du paupérisme”) sau revoluţionar (fusese exilat în Italia şi arestat pentru ideile sale,)[13]. V. Duruy susţinea ambele ipoteze. „Napoleon a fost omul a două idei liberale: ridicarea clasei muncitoare şi eliberarea popoarele oprimate”. El spunea „că niciun Suveran nu a fost mai preocupat decât Napoleon al III-lea de binele pe care l-ar putea face. De câte ori l-am văzut venind în Consiliu cu proiecte de asistenţă pentru cei slabi şi pentru cei dezavantajaţi. Mâna sa era deschisă; se deschidea chiar prea mult, căci el nu ştia să răspundă printr-un refuz celor care îi implorau generozitatea. Fostul guvernator al Creditului Funciar Frémy, mi-a zis că a fost obligat de nenumărate ori să-i avanseze o lună din lista sa civilă”[14]. În faţa unor asemenea descrieri ne întrebăm cum se poate concilia idealismul ideologic cu pragmatismul său politic. Acelaşi lucru l-a uimit pe contele austriac Hübner, care socotea că tocmai această unitate a contrastelor îi asigura unicitatea „ce om ciudat, ce amestec de contrarii! Viclean şi naiv, petrecăreţ şi ideolog, dedându-se plăcerilor şi lacom de lucruri minunate, amintind de principii italieni ai Renaşterii, sincer câteodată, prin calcul impenetrabil, când vrea, conspirator mereu, atât din plăcere, cât şi din obişnuinţă, în zilele bune, ca şi în cele rele, fatalist care crede în steaua sa”[15]. După ce am recunoscut mai bine resorturile interne ale suveranului Restauraţiei, să revenim la modul în care s-a realizat apropierea acestuia de Principate. Deja am menţionat prezenţa în capitala franceză a tinerilor români care au fost „contaminaţi” de ideile Revoluţiei pariziene din februarie 1848. Aceştia fondaseră un cerc revoluţionar la care au participat chiar şi personalităţi ale culturii franceze – impresionate de cererile românilor. O parte din aceşti emigranţi din Principate (cei mai importanţi Ion C. Brătianu şi colonelul Cuza) au insistat pe lângă Napoleon al III-lea pentru a-i obţine concursul la realizarea unui stat Moldo-Valah, unit şi independent de orice altă Putere din zonă[16]. Aderarea lui la astfel de planuri era rezultatul unei precise analize geo-politice, deoarece ştia să cântărească riscurile proiectelor* de acest gen şi nu se hazarda să se implice în opere de binefacere pentru popoarele asuprite dacă nu era sigur că putea obţine un profit, deoarece prin emanciparea popoarelor oprimate el urmărea restaurarea măririi puterii franceze[17]. Aşa că să nu ne lăsăm amăgiţi de ideea că a acceptat să susţină cauza românească pentru simpatii de gintă, amiciţie sau pentru că oratorismul lui Brătianu sau Cuza l-a impresionat. Napoleon al III-lea a întrezărit posibilitatea de a lovi două dintre Marile Puteri rivale, exact unde putea produce foarte multe pagube. La Estul Principatelor erau ruşii: anihilându-le accesul la Marea Neagră, prin gurile Dunării şi tăindu-le calea de acces spre Constantinopol (şi Marea Mediterană) potolea visurile panslaviste ale Ţarului Nicolae I. Şi am putea adăuga noi, îşi lua oarecum revanşa pentru dezastruoasa campanie a lui Napoleon I în îngheţata Rusie. La vest de Carpaţi era Imperiul Habsburgic, iar Principatele Danubiene rămâneau un pericol pentru posesiunile austriece din Transilvania. În mintea Împăratului s-a înfiripat repede ideea „Franţei Orientale” o Românie unificată, liberă, legată de Paris printr-o serie de interese diplomatice, militare, economice şi militare (având în vedere că moldovenii şi valahii erau francofili sau chiar francofoni); iar acest stat s-ar fi aflat într-un regim de parteneriat privilegiat al politicii franceze în Răsăritul Europei[18]. Războiul Crimeei i-a oferit ocazia de a încerca punerea în aplicare a acestui proiect. Marile Puteri nu doreau ca Imperiu Rus să ocupe Moldova şi Ţara Românească, dar Ţarul şi-a dus mai departe planurile şi în iunie 1853, trupele sale au ocupat Principatele. Era vorba despre un casus belli, Marile Puteri considerând că acţiunile ruseşti lezau integritatea Imperiului Otoman[19]. Administraţia Principatelor a fost preluată de autorităţile militare ruse, Domnii români s-au retras la Viena (luna octombrie), iar generalul Budberg a fost numit Preşedinte al Divanurilor. Imperiul Otoman va fi susţinut de Franţa şi Marea Britanie şi va declara război Rusiei la 4/16 octombrie 1853. Englezii doreau să asigure protejarea strâmtorilor şi să domolească flagelul expansionist rusesc. Suveranul francez era mai preocupat de prestigiul extern sperând să transforme Franţa într-un arbitru continental, mai ales că eficacitatea acestei metode, de mediere pe plan european, dăduse roade din timpul lui Fleury.* Încă din toamna anului 1853 foştii revoluţionari exilaţi s-au îndreptat fie spre graniţele româneşti, fie spre Constantinopol. Au existat mai multe proiecte militare, unul a fost cel al Legiunii generelului Christian Tell care încerca să obţină o colaborare cu Omer-paşa sau ideea generalului Gh. Magheru de a ridica în ţară o oaste care să lupte pentru izgonirea trupelor ţariste. Ambele propuneri au fost refuzate de oficialii otomani, pentru că se desfăşurau tratative cu Austria, mult mai convenabile faţă de o colaborare cu românii ce ar fi putut ştirbii sau chiar înlătura suzeranitatea otomană din Principate[20]. Intrarea Imperiului Habsburgic în război de partea otomanilor a fost consfiinţită prin Convenţia de la Boiagi-Kyoi din 2/14 iunie 1854, ce va constitui baza ocupării de către austrieci a Principatelor. Austria optase pentru intrarea în razboi împotriva Rusiei, de aceea, Ţarul simţea un puternic resentiment faţă de acest Imperiu, care în ingratitudinea sa uitase de ajutorul hotărâtor al armatelor ţariste din 1848, fără de care Împăratul de la Viena n-ar fi reuşit să învingă revoluţionarii. La Conferinţa de la Viena din august 1854, Franţa alături de Anglia, Austria şi Imperiul Otoman au pus bazele păcii cu Imperiul Rus, enunţând cele patru puncte fundamentale ale negocierii cu această Putere. Primele două se refereau la Principatele române: înlocuirea protectoratului rusesc cu garanţia colectivă; libertatea navigaţiei pe Dunăre; revizuirea tratatului strâmtorilor din 1841; desfiinţarea dreptului de protecţie a statelor străine asupra co-religionarilor din Imperiul Otoman. Pentru Thouvenel acestea au devenit „de la apariţia lor în lume, patru articole de credinţă ale crezului diplomatic european”[21]. Primul punct menţiona că pacea nu va fi durabilă dacă „protectoratul exercitat până în prezent de Curtea imperială rusă în Principatele Valahiei, Moldovei şi Serbiei nu încetează în viitor şi dacă privilegiile acordate de Sultan acestor provincii de puterea lor nu sunt puse sub garanţia colectivă a Puterilor în virtutea unui tratat care va fi semnat cu Sublima Poartă şi ale cărui dispoziţii ar regla toate problemele de detaliu”[22]. La 10/22 august 1854 trupele conduse de Omer-paşa şi Mazar-paşa au intrat în Bucureşti, iar austriecii lui Coronini au ocupat capitala trei zile mai târziu. Ulterior Austria va rămâne singura forţă de ocupaţie, turcii retragându-şi trupele pentru a le angaja în asediul Sevastopolului. Datorită ocupaţiei, mişcarea revoluţionară română nu se va putea desfăşura pe plan intern, aderenţii ei fiind totodată dezamăgiţi că beligeranţii au optat pentru Crimeea ca teritoriu de operaţii militare. La sfârşitul lui 1854 au început negocierile anglo-franco-austriece[23], soldate cu un tratat de alianţă la 2/14 decembrie prin care ocupaţia Principatelor române de către austrieci era motivată de necesitatea prevenirii unei ocupaţii ruseşti în Ţările Române. În faţa acestor eşecuri foştii revoluţionari vor face eforturi să atragă de partea cauzei române cercurile politico-diplomatice din Occident şi simpatia opiniei publice, în special franceze. Această propagandă complexă s-a realizat prin broşuri şi memorii.* Deosebit de fructuoase au fost şi legăturile cu personalităţi ale culturii franceze care vor aduce mari servicii cauzei Unirii Principatelor. Printre aceştia menţionăm pe Saint-Marc Girardin, Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, Paul Bataillard, Jean Vaillant, Leon Pleé, care au pledat în faţa Franţei şi a celorlalte Mari Puteri pentru intervenţia în favoarea românilor[24]. Chiar înainte de terminarea războiului Crimeei, baronul François-Adolphe de Bourqueney prezenta la Conferinţa de la Viena (martie-iunie 1855) punctul de vedere al diplomaţiei lui Napoleon al III-lea. Punând cărţile pe masă în faţa unei Europe uimite el a propus unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei. Nu era vorba de crearea unui stat independent, cuvânt pe care nu îl utiliza pentru a nu produce vreo supărare Sublimei Porţi, ci de favorizarea constituirii unui stat român autonom condus de un monarh european[25]. Dar să detaliem în continuare cele mai importante acţiuni ale reprezentantului francez la conferinţă. Austria sesizând interesul Rusiei va invita un purtător de cuvânt al Principatelor române, dar nu va mai insista ca acesta să fie consultat la dezbateri[26]. Va propune apoi să se înfiinţeze un „tribunal al ambasadorilor” la Viena, care să reglementeze neînţelegerile dintre Principate şi Imperiul Otoman, dar această sugestie se va lovi de atitudinea refractară a Imperiului Rus care opina că sugestia austriacă nu oferă o corectă interpretare a garanţiei colective, al cărei scop era să consfiinţească „imunităţile şi privilegiile” Principatelor[27]. Cu prilejul şedinţei din 14/26 martie 1855 baronul de Bourqueney cerea ca la Protocol să fie anexat un Memorandum francez, pe care l-am putea considera un adevărat program politic şi care a impulsionat aproximativ un deceniu evoluţia evenimentelor din Principate. Plenipotenţiarul francez a citit acest act diplomatic*, afirmând încă de la început că nu dorea ca ideile enunţate să fie supuse atunci deliberărilor Conferinţei. De fapt, el voia să introducă, în mod formal şi oficial „chestiunea românească” în cadrul circuitului politic internaţional, astfel încât Marile Puteri să aibă timp să reflecte asupra unui aranjament convenabil atât lor, dar şi românilor. Revenind la textul Memorandum-ului, aici se propunea „Unirea Principatelor într-un singur stat” în afara oricărei influenţe exclusive, transformându-le într-un „fel de stavilă naturală” care ar proteja integritatea Imperiului Otoman. Din motive evidente, nu se mai insistă asupra asemănărilor care ar facilita acest demers, precum identitatea limbii, obiceiurilor şi intereselor, şi pe faptul că Unirea era preconizată de Regulamentele Organice, dar se face apel la susţinerea Guvernelor Aliate şi la cea a Puterii Suzerane. Diplomaţia franceză considera că forma monarhică ar fi cea mai indicată pentru Principate, iar autoritatea supremă să fie ereditară – în condiţiile în care existau precedentele familiei Miloş din Serbia şi cel al lui Mehmet-Ali din Egipt, care obţinuseră principiul ereditar de la Sultanul Mahmud. Totodată se considera că Imperiul Otoman nu ar fi avut obiecţiuni împotriva unei soluţii care i-ar fi fost favorabilă. Se preconizau două căi de urmat: una temporară – proclamarea eredităţii şi conferirea suveranităţii condiţionate unui principe autohton, dar rezervându-i Imperiului Otoman dreptul de a aprecia „devotamentul şi titlurile persoanei alese”; cea de a doua, definitivă, un prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană, după modelul grecesc. Aceasta din urmă măsură era considerată a fi „cea mai bună” [28]. Reprezentanul rus a acţionat prompt cerând consultarea prealabilă a populaţiei din Principate, în timp ce Imperiul Otoman şi Austria s-au opus vehement propunerii franceze. Singurul punct comun la care s-a ajuns a fost înlăturarea protectoratului rusesc şi înlocuirea cu garanţia colectivă a Marilor Puteri. S-a insistat pe faptul că nu atât „concertarea unor interese ale Puterilor determina conţinutul chestiunii române, cât voinţa celor două provincii pe temeiul autonomiei lor interne. Franţa se dovedea, deci, singura mare participantă la Conferinţă care înclina să confere garanţiei colective un înţeles asemănător cu cel pe care îl dădeau românii. Şi atitudinea acestei Puteri era dictată, evident, de interese proprii, însă acestea corespundeau tendinţelor de restructurare a ordinii europene prin impunerea principiului naţionalităţilor, din a cărui promovare, Franţa lui Napoleon al III-lea şi-a făcut un punct de onoare al politicii sale”[29]. Conferinţa va eşua din cauza neînţelegerilor asupra punctului 3 – preponderenţa rusă în Marea Neagră –, dar nu putem să neglijăm însemnătatea acesteia şi implicaţiile majore pentru viitorul celor două Principate. Oficial „chestiunea românească” fusese ridicată în centrul preocupărilor europene, devenind o problemă internaţională; se avansase ideea creării unui stat naţional român – barieră între Marile Puteri înconjurătoare – şi se propusese sistemul de garanţie. În plus, se întrezărea soluţionarea regimului de navigaţie pe Dunăre şi a viitorului Deltei. Putem, deci, cu certitudine să susţinem că punctul de plecare a acţiunii Puterilor europene privind organizarea Principatelor Române a fost Conferinţa de la Viena din 1855 şi, în special, Memorandumul francez care va servi drept bază dezbaterilor Congresului de pace de la Paris din 1856.

[1] Romulus Seişeanu, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţii, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 127.

[2] Titu Georgescu, România în istoria Europei, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1997, p. 51.

[3] Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante (1856 – 1878), Iaşi, Editura Universităţii “Al.I. Cuza”, 1988, p. 34.

[4] România în relaţiile internaţionale (1699 – 1939), Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 136.

[5] Titu Georgescu, op. cit., p. 52.

[6] Guy Gauthier, Acvile şi lei. O istorie a monarhiilor balcanice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, pp. 162-163.

[7] Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Franţei, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 294.

[8] Romulus Seişeanu, op. cit., p. 129.

[9] G. Guenin, J. Nouillac, La France et les Grandes Puissances du monde (1830 – 1880), Paris, Librairie Plon, p. 114.

* Salustius spunea despre Catilina că era “simulator ac dissimulator”, el ştia să simuleze (feindre) ceea ce nu era şi să disimuleze ceea ce era ; Napoleon al III-lea era însă doar “dissimulator".

[10] Ibidem, p. 117.

[11] Ibidem, p. 115.

[12] Romulus Seişeanu, op. cit., pp. 129-130.

[13] Jean Carpentier, François Lebrun, op. cit., p. 295.

[14] G. Guenin, J. Nouillac, op. cit., p. 116.

[15] Ibidem, p. 115.

[16] Guy Gauthier, op. cit., p. 162-163.

* Îndrăznim să afirmăm că nu de puţine ori piemontezul Cavour a reuşit să îl manipuleze pe Napoleon III, care crease o relaţie de interdependenţă între unitatea românilor şi cea a italienilor. Cavour spera ca prin succesul cauzei românilor să se creeze un precedent benefic italienilor, dar totodată întrezărea posibilitatea slăbirii puterii habsburgice prin unirea cu românii din Transilvania, astfel s-ar fi creat şi un stat care ar fi oprit expansiunea ţaristă. (Alexandru Marcu, Conspiratori şi conspiraţii în Epoca Renaşterii politice, 1848 – 1877, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2000, p. 90.

[17] Romulus Seişeanu, op. cit., p. 128.

[18] Guy Gauthier, op. cit., p. 164.

[19] România în relaţiile internaţionale, op. cit., p. 137.

[20] Nicolae Isar, Istoria Modernă a României (1774/1784 – 1918), Bucureşti, Editura Universitară, 2006, pp. 219-221.

[21] România în relaţiile internaţionale, p. 140.

[22] Apud Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 36, A. Debidour, Histoire diplomatique de l’Europe, vol. II, La Revolution, Paris, p. 120.

* El transformase un stat, nu foarte puternic militar sau economic, în “arbitrul Europei”, iar la 1735 incită Poarta să declare război contra Austriei, pentru a o determina pe cea din urmă să semneze pacea pentru războiul la succesiunea Tronului Poloniei; ceva mai târziu va încheia şi un Tratat cu Poarta prin care i se acorda dreptul de protecţie a creştinilor din teritoriul stăpânit de otomani.

[23] România în relaţiile internaţionale, p. 141.

* vezi Ion Ghica, Dernière ocupation des Principautés Danubiennes; D. Bolintineanu, Les Principautés Roumaines, Paris, 1854; Cezar Bolliac, Mémoires pour servir à l’histtoire de la Roumanie, Paris, 1856.

[24] Nicolae Isar, op. cit., pp. 222-223.

[25] Guy Gauthier, op. cit., p. 164.

[26] T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România Modernă. Studiul unei probleme internaţionale, 1856 – 1866, Iaşi, Editura Alfa, 2000, p. 50.

[27] Ibidem.

* Pentru textul Memorandumului vezi Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, Bucureşti, 1984, pp. 52-53.

[28] Dimitrie A. Sturdza, Însemnătatea dorinţelor rostite de Divanurile ad-hoc, 1857, Bucureşti, Academia Română, 1912, p. 2.

[29] Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 38.

ANDRONACHE DENISA-VICTORIA, RELAŢIILE ROMÂNO-FRANCEZE ÎN PERIOADA 1856-1866 (LUCRARE DE LICENŢĂ), UNIV. DIN CRAIOVA, 2008.

România după Războiul de Independenţă

După momentul proclamării Regatului, elementul esenţial pentru politica externă a României l-a constituit raportul dintre Marile Puteri. Deşi România a dus la îndeplinire toate cerinţele Tratatului de la Berlin (1878), în scurt timp ea s-a regăsit într-o izolare faţă de vecinii săi, în special faţă de Rusia şi Austro-Ungaria[1]. Încă de la 1880 ministrul Spaniei la Berlin, contele de Benomar, prezenta situaţia politică a României şi poziţia sa internaţională după recunoaşterea independenţei de stat, într-un raport către ministru spaniol al Afacerilor Externe, C.O’Donnell-Abreu. Ministrul spaniol arăta în raportul său situaţia grea în care se afla România „din toate părţile ameninţată de pericole”. Vom cita câteva părţi din acest raport pentru a înţelege mai bine raporturile dintre România şi cele două Mari Puteri vecine. „Poporul acesta dinamic şi brav, sobru şi inteligent, aşezat între Imperiul moscovit şi slavii care locuiesc în Peninsula Balcanică, este un obstacol, pentru Rusia, care ar urma să-şi poarte într-o zi trupele de-a lungul României, dacă oştile Ţarului ar trebui să pornească din nou asupra Constantinopolului. Cabinetul de la Sankt Petersburg, care la Berlin i-a smuls României Basarabia dându-i în schimb Dobrogea, nu are niciun interes ca noul Principat să se întărească şi să se consolideze. Austria, al cărei Împărat caută în Guvernul român un sprijin împotriva influenţei şi a oricărui eventual atac din partea ruşilor, nu are cum să-i ofere un sprijin hotărât, pentru că pe de-o parte de când a ocupat Bosnia şi Herţegovina are propriile sale aspiraţii în Peninsula Balcanică şi nu e încântată să-i vadă întărindu-se pe români, care ar putea dori să-şi sporească influenţa, iar pe de altă parte Cabinetul de la Viena este interesat, din raţiuni de politică la scară mare, să întreţină relaţii bune cu Sankt Petersburgul”[2]. În continuare, diplomatul a luat în calcul cel mai mare pericol care venea din sudul Dunării: „Bulgaria are cam două milioane de locuitori, adică ceva mai mult de o treime din populaţia României, care numără astăzi cinci milioane şi jumătate; Rusia însă a trimis aici mulţi ofiţeri şi gradaţi din garda imperială: un preadistins general rus este ministru de război şi în fiecare zi sosesc din Rusia tunuri, puşti şi muniţii. Presa de la Sofia şi din celelalte oraşe bulgăreşti predică uniunea slavă şi crearea la Constantinopol a unui regat creştin, în fruntea căruia ar urma să fie principele Bulgariei, sprijinit de Rusia”[3].

[1] I. Scurtu, Monarhia în România (1866 - 1847), Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pp. 46-47.

[2] Independenţa României în conştiinţa europeană, coord. Corneliu Mihail Lungu, Bucureşti, Editura Semne, 1997, doc. nr. 89, pp. 304-305.

[3] Ibidem, p. 305.

Incognito spre Alt Tărâm...

Drumul lui Carol spre Principatele Unite se constituie înt-unul dintre cele mai interesante episoade ale istoriei din spatele uşilor închise, un episod demn de a fi cândva sursa unui pelicule istorice. La 25 aprilie/8 mai are loc întâlnirea dintre Bălăceanu şi Brătianu cu Karl Anton şi Carol. Diplomaţii români au comunicat ultimele ştiri, iar Carol i-a anunţat că este decis să plece fără întârziere în România pentru a lua frânele Guvernului. Totul s-a desfăşurat într-un mare secret. A doua zi aceeaşi, plus consilierul Werner au discutat îndelung problema călătoriei spre Principate. Data călătoriei s-a fixat pentru 29 aprilie 1866. Dintre toate itinerariile propuse Carol l-a ales pe cel prin Austria, dar cu o primă „abatere” prin Elveţia. S-a socotit că drumul ocolit prin Rusia sau drumul maritim prin Marsillia, apoi poate prin Geneva spre Constantinopol ar fi mult mai periculoase decât cel direct, prin Austria, Viena-Baziaş. Prinţul Karl Anton i-a dat fiului său – care tocmai împlinise 27 de ani - doi credincioşi servitori ai Casei sale, baronul Mayenfisch şi domnul de Werner, ambii „străini” de politică. Aceştia s-au dovedit sfătuitori utili pentru Carol în anii grei ce vor urma. Nu este oportun să mai amintim detaliile călătoriei spre Principate. Se cunoaşte foarte bine că a fost una dificilă, în care Carol s-a folosit de un paşaport fals, de un nume fals*, confortul a fost şi el, desigur, groaznic pentru un Prinţ. Este totuşi necesară evocarea scrisorilor pe care Carol le-a trimis către Marile Puteri ale Europei. Din Zürich Carol va trimite prima scrisoare către Napoleon al III-lea la 1/13 mai. În aceasta el vorbea despre chemarea sinceră venită din partea poporului român printr-un sufragiu universal, despre onorarea acestei chemări şi despre încrederea sa în Dumnezeu şi în Împăratul francez „am în mine sânge de al Său şi, deşi într-o poziţiune mult mai modestă, am voit să urmez exemplul Majestăţii Voastre”. În continuare vorbea despre grija pe care o va purta pentru relaţiile cu Poarta, pentru păstrarea concordiei şi păcii şi pentru prosperitatea ţării spre care a plecat. Carol încheia în speranţa că Napoleon va continua să vegheze asupra lui şi ţării sale[1]. Tot acum adresa o scrisoare şi către Împăratul Rusiei, Alexandrul al II-lea. Carol îi explica acestuia raţiunile pentru care a ales să răspundă chemării din Principate. Şi de la acesta se cerea protecţie, mai ales că Rusia, aşa cum spunea Carol, era un stat „la umbra căreia Romînia a crescut”[2]. Scrisoarea către Sultanul Abdul-Aziz. Scrisă tot la 1 mai, va fi trimisă în momentrul sosirii sale la Turnu-Severin (8/20 mai). Iată câteva pasaje concludente din textul acestei importante scrisori: „această acceptare îmi creează faţă de Maiestatea Voastră Imperială obligaţiuni ce nu le pot nesocoti. N-aş putea uita, în adevăr, că Tractate seculare leagă Principatele de Imperiul Otoman. Aceste Tractate am ferma intenţiune de a le respecta”[3]. În acelaşi ton era şi scrisoarea către Împăratul Austriei – Franz Joseph – concepută „între nişte saci şi lăzi de bagaje”. Carol menţiona că „a primit Coroana română fără niciun fel de intenţie duşmănoasă la adresa Austriei şi că dorea să rămână în cele mai prieteneşti raporturi cu puternicul stat vecin”[4]. Carol a plecat spre Principate cu gânduri măreţe. Toată Europa ştia asta, însă nu era momentul declarării acestor gânduri, Principatele nu erau pregătite, la fel nici Europa nu putea oferi românilor nimic mai mult decât îşi „luaseră” ei. Toate aceste scrisori au avut un scop precis. Înlăturarea pentru moment a temerilor venite din partea Marilor Puteri şi pentru instalarea liniştii necesare în activitatea noii conduceri a Principatelor Unite. Carol va călca prima dată pe teritoriul românesc în după-amiaza zilei de 8/20 mai. La Orşova, dorind să coboare, Carol a fost reţinut de întrebarea căpitanului vasului pe care călătorea. A reuşit să coboare şi să se întâlnească cu Brătianu care îl aştepta cu trăsurile. Din spate se auzea vocea gravă, probabil a căpitanului vasului „Dumnezeule, acesta trebuie să fie Prinţul de Hohenzollern!”[5], din nefericire pentru el, îşi recunoscuse prea târziu pasagerul. Întrarea în capitală s-a făcut la 10 mai. Primarul Bucureştiului l-a primit pe oaspetele său cu cheia oraşului pe o pernă de catiea. Carol îşi exprima acum speranţa de a fi pe placul românilor. Imediat o ploaie s-a pornit. Semn bun, dacă este să luăm în considerare superstiţiile „orientalilor”, mai ales că nu mai plouase de mult timp. Apoi şi-a continuat drumul într-o trăsură de gală deschisă, trasă de 6 cai albi, precedată de cavaleria în trap; la Şosea erau de faţă şi infanteria, vânătorii şi artileria, alături de gărzile naţionale. În spatele acestui spectacol erau mulţimile de oameni, peste tot urale, iar de la ferestre se aruncau flori şi poezii peste trăsura de gală, iar salvele tunurilor se uneau cu sunetul maiestuos al clopotelor bisericilor. „Cronicarul” Lindberg, poate şi el impresionat, descrie foarte frumos această primire a Prinţului Carol. Toate casele îşi puseseră podoabe de sărbătoare, oriunde te uitai, vedeai ghirlande şi flori, steaguri şi covoare. În faţa unei clădiri principale lui Carol îi apărea o gardă de onoare cu steaguri. Curios, el îşi întrebă însoţitorii ce casă este aceea, răspunsul generalului Golescu îl încurcă şi mai mult „Este Palatul!”, iar Golescu arătă spre casa cu un singur etaj. Drumul dinspre Occident spre Orient îşi arăta „farmecele” în faţa unui cavaler obişnuit cu imensul său castel. Drumul duse spre Dealul Mitropoliei. Aici Mitropolitul şi ceilalţi preoţi aduseră Crucea şi Evanghelia pentru a fi sărutate de Carol, apoi în Biserică se ţinu un Te Deum solemn. Vis à vis de Mitropolie se afla Parlamentul, care adunase toată funcţionărimea ţării. Aici Carol îşi jură loialitate ţării sale „punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român!”, continuând să vorbească despre educaţia sa care pune accent pe lege şi drept, despre datoria sa de a lupta pentru român „Providenţa care pe mine, alesul vostru, m-a condus până aici şi care a înlăturat din drumul meu toate piedicile, nu-şi va lăsa neterminată opera! Trăiască România!”[6]. Deocamdată faptul era împlinit; Adunările ad-hoc îşi găseau în sfârşit rezolvarea; obiectivele unor îndelungate şi numeroase memorii şi acţiuni erau încununate cu succes. Drumul a fost anevoios, dar deznodământul a fost unul fericit. După multe secole românii îşi găseau liniştea şi îşi reaminteau esenţa existenţei lor – „lupta” pentru drepturile strămoşeşti. Românii erau mulţumiţi. Îşi căpătaseră Prinţul străin în ciuda hotărârilor Europei. Deşi situaţia lui avea să fie una de nesuferit dacă nu era recunoscut, convingerea obştească era fără îndoială că numai forţa majoră îi putea sili să renunţe la cel pentru care luptaseră atât de mult. „Nimeni nu se mai gândeşte – scria Guvernul francez – să se mai supună injoncţiunilor Conferinţei şi toţi privesc în faţă cu linişte, cu hotărâre chiar, consecinţele unui refuz”[7]. Politica faptului împlinit a învins, la fel acest principiu care va sta la baza istoriei ce va urma. Fără această tactică de „luptă” diplomatică românii nu şi-ar fi găsit locul în istoria Europei moderne.

[1] D.A. Sturdza, Însemnătatea dorinţelor rostite de Divanurile ad-hoc 1857, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1912, p. 300.

[2] Ibidem, pp. 300-301. [3]

Ibidem, pp. 301. [4]

Sorin Liviu Damean, Carol I al României (1866 - 1881), Editura Paideia, Bucureşti, 2000, p. 57.

[5] Paul Lindberg, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 63.

[6] Ibidem, p. 65.

[7] T.W Riker, D. Litt Oxon, Cum s-a înfăptuit România, studiul unei probleme internaţionale 1856 - 1866, Editura Alfa, Iaşi, 2000, p. 520.

De 1859 la 1866, anii incertitudinii

Perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza a fost una dificilă atât pe plan extern, cât mai ales pe plan intern. Aşa cum am arătat la începutul capitolului, Europa se afla într-o etapă de transformare continuă, noi state apăreau sau se luptau să apară, iar dincolo de ambiţiile lor se aflau ambiţiile Marilor Puteri. Dubla alegere a lui Cuza s-a înscris pe linia maximală a dorinţelor românilor şi a reuşit să consolideze Unirea, recunoscută, cu destulă dificultate, de către toată Europa. Totuşi ea nu a adus liniştea internă pe care o doreau toţi unioniştii. În lipsa unei autorităţi puternice „partidele” politice din Principate au început lupta între ele, şi mai apoi s-au coalizat împotriva Domnului. Se evidenţia tot mai mult faptul câ nu toţi erau mulţumiţi de starea actuală a lucrurilor şi că revendicările de la 1857 nu se materializaseră. Ideea Prinţului străin a continuat să persiste; iată cum era văzută această problemă de către câţiva oameni importanţi din conducerea Principatelor Române. Nici nu se perfectase dubla alegere a lui Cuza, căci în Principate atmosfera era tensionată, existând mai multe tabere care, fie îl acceptau pe Cuza, fie rămâneau pe vechile poziţii de la 1857. Împotriva unui Domn pământean s-au remarcat Dimitrie S. Sturdza, Anastasie Panu, separatiştii şi majoritatea conservatorilor, duşmanii de ieri ai Unirii, care nemulţumiţi de confirmarea „dublei ilegalităţi”, continuau sabotarea lui Cuza. Ei proclamau acum nevoia desăvârşirii Unirii în sensul dorinţelor afirmate la 1857. Scrisoarea lui D.A. Sturdza din 19/31 ianuarie 1859 şi proiectul de moţiune care era să fie prezentat Adunării Elective a Moldovei constituie o altă mărturie, fără echivoc, a faptului că A. Panu şi V. Sturdza au urmărit de la început: să ceară Adunării Elective muntene să procedeze la fel; cele două Guverne provizorii să se întrunească apoi la Focşani; să se elaboreze o nouă lege electorală pe baza căreia să se aleagă o altă Adunare Electivă; Adunarea nou constituită să proclame Domnul străin. Toate acestea arată că s-a dorit de la început Unirea sub Prinţ străin, alegându-se un Guvern provizoriu, şi nu un Domn[1]. De partea cealălaltă se aflau liberalii şi majoritatea unioniştilor. Către jumătatea anului 1859 discuţiile creşteau în intensitate. „Majoritatea” Comisiei se încăpăţâna să introducă chestiunea Prinţului străin şi a Tronului ereditar în textul însuşi al Constituţiei. Ziarele de stânga din Moldova şi Muntenia „Românul”, „Steaua Dunării”, „Dâmboviţa”, „Naţionalul”, considerau că un Prinţ străin nu mai corespundea stării actuale a Principatelor, preamărind ideea Unirii şi a libertăţii naţionale. Vechii unionişti declarau că Prinţul străin a fost un „mijloc”, şi nu un scop la 1857. În ziarul „Românul”, apoi în „Steaua Dunării” din 28 iulie 1859, C.A. Rosetti declara: „În viaţa unui popol, ceea ce ieri era o necesitate pentru acel popol sau chiar o binefacere, poate deveni în alte împrejurări, o pieire şi chiar o sinucidere!”[2]. Pe bună dreptate putea declara aceste lucruri, la acea vreme, C.A. Rosetti, un liberal care asista la înfăptuirea Unirii şi la ascensiunea liberalilor săi în principate, dar mai ales la relaţia specială dintre ei şi noul Domn. Perioada Cuza a însemnat reîntoarcerea la vechile certuri dintre „partide” care măcinau ţara pe interior, îi anulau stabilitatea necesară modernizării şi o deviau de pe calea realizării celorlalte deziderate naţionale. Alexandu Ioan Cuza a fost prins, aşa cum putem observa, încă de la început, între certurile dintre cele două părţi. În mai 1859, consulul francez din Bucureşti, L. Béclard arăta într-o scrisoare către A. de Lallemand că „le Prince Couza s’attend à des nouvelles manifestations parlamentaires, tant à Fokchani qu’à Bucharest et à Iassy dans le sense de l’Union et du Prince étranger”, totodată Domnitorul sublinia că nu are nici puterea şi nici dorinţa de a se opune voinţei naţionale[3]. Costache Negri într-o scrisoare din 20 iulie 1859 către Cuza preciza că la Constantinopol există zvonuri cu privire la retragerea lui şi la Unirea definitivă sub Prinţ străin: „ les Chambres dans leur prochaine session vont revenir sur l’union définitive des Principautés avec un Prince étranger, du consentment même de Votre Altesse”, totodată el îi cerea lui Cuza „un peu de patience et tout ira bien”[4]. Aşadar recomandări calde din partea reprezentantului nostru la Constantinopol, însă insuficiente pentru a asigura stabilitate Principatelor. Chiar după Unire, Thouvenel îi spunea primului dragoman al ambasadei Franţei la Constantinopol, Amédie Quetrey, că „la Moldavie et la Valachie seront un embarasse pour tout le monde, jusqu’au jour où l’on se décidera á les organiser sur la base sérieuse de l’Union avec un Prince étranger”[5]. În mintea lui Cuza a apărut tot mai mult ideea abdicării, în acest sens a şi căutat să găsească un înlocuitor. Astfel s-a ajuns la soluţia Serghei de Leuchtenberg pe care Cuza o credea cea mai bună la vremea actuală. Totuşi, aşa cum arăta şi I.C. Brătianu, românii nu ar fi acceptat niciodată pe acest „înlocuitor” datorită originii sale ruse. O altă variantă văzută de Cuza, aşa cum îi declarara lui Tillos, era, ca în urma retragerii sale, să îi ceară lui Napoleon al III-lea pe unul din generalii săi căruia să îi încredinţeze Tronul şi care să poată oferii ţării locul care îi revenea în lume. A. Panu se afla şi el în Paris la 1863, ca emisar al Opoziţiei fraţilor Golescu, I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, pentru a cere Împăratului un Prinţ străin. Peste doi ani I.C. Brătianu s-a aflat şi el în capitala franceză, unde a susţinut o amplă campanie împotriva lui Cuza prin intermediul unor articole de presă. Tot la 1865, Cuza le-a declarat diplomaţilor Tillos şi Green că „era hotărât să se retragă şi să ducă la realizarea dorinţei pentru un Prinţ străin”[6]. Acelaşi lucru l-a declarat şi în faţa Camerei în Mesajul Tronului la 5/17 decembrie 1865 „eu voiesc să fie bine ştiut – se putea citi în Mesaj – că niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a se consolida edificiul politic la a cărui aşezare am contribuit”[7]. Acelaşi lucru îl exprimase şi într-o scrisoare anterioară trimisă lui Împăratului Franţei. În februarie 1866 Cuza a fost înlăturat de o coaliţie de oameni politici care, de multă vreme şi cu înverşunare, duceau o campanie contra lui, atât în ţară, cât şi în străinătatea prietenă. Domnia lui Cuza a fost scurtă, dar esenţială. Aşa cum remarca Mihail Kogălniceanu „nu greşelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”[8], poate o afirmaţie subiectivă, însă dincolo de orice subiectivism, domnia sa a tras un semnal de alarmă pentru cei care doreau să schimbe România. Noua conducere, într-o proclamaţie către popor s-a angajat să păstreze cele patru puncte ale Adunărilor ad-hoc şi să pornească pe calea aducerii unui Prinţ străin. Planurile de viitor ale reformiştilor aveau nevoie de linişte pentru a se materializa. Cei care subscriau aceste planuri puneau alături două cerinţi care nu se puteau împăca: pe de o parte păstrarea, din îngrijorare faţă de Rusia, a raporturilor de vasalitate cu Poarta, şi pe de altă parte, introducerea acelui vlăstar al unei familii domnitoare din Europa – unii voiau un memebru al unei familii din Germania de Nord, alţii un piemontez, alţii un englez – care crescut într-o altă lume de mândrie personală şi naţională ce nu cunoştea legătura medievală a suzeranităţii, învechită şi umilitoare pentru simţul lor de demnitate personală, trebuia să caute, la cea dintâi ocazie, liberarea de la această dureroasă îndatorire. Vaillant simţea bine că nu se pot împăca aceste două cerinţe, când scria la 1856: „un Prinţ străin neputând să se supuie suzeranităţii Imperiului Otoman, e totuşi absolut necesar să se dezlege nodul care uneşte Moldovalahia cu Imperiul Otoman. Moldovalahia nefiind nici musulmană ca Egiptul, nici din Casa Păcii, prin urmare totul se reducea la un tribut, tributul la o rentă, iar renta la o despăgubire. Dorinţa românilor este să ofere Tronul lor unui Prinţ străin, care pentru independenţa sa şi a ţării ar efectua această despăgubire. E dorinţa tuturor acelor învăţaţi care nu râvnesc puterea pentru ei înşişi şi nu au presumpţia de a se crede destul de tari ca să reziste totodată influenţelor din afară şi intrigilor din interior”[9]. Ceea ce spunea Vaillant au spus-o nenumăraţi români. Realitatea de care vorbeau toţi era una de fapt care trebuia să se transforme într-una de drept. Cum se va petrece aceasta vom vedea pe parcursul capitolelor care vor urma, întreaga lucrare fiind una care tratează cele două probleme fundamentale cu care s-au confruntat românii de-a lungul istoriei – Unire şi Independenţă. Cele două probleme sunt tratate din prisma politicii externe a României între anii 1866 – 1914 şi a exponentului principal care s-a ocupat de acest sector al conducerii – Carol I. Imaginea dată de acesta României în anii ce vor urma este una de stat puternic. Privind înapoi am putea idealiza foarte uşor acele vremuri, însă cine ar crede că munca acestui om a fost una uşoară, se înşeală amarnic.

[1] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţa politică (1855 - 1859), vol.III, Editura Academiei Române, p. XXX; vezi şi Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 219-220.

[2] Ibidem, p. XLVI.

[3] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţă diplomatică franceză (1856 - 1859), vol. VI, Bucureşti, 1980, pp. 519-522, n. 294.

[4] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţa politică (1855 - 1859), vol. III, p. 633.

[5]Ion Mamina, Regalitatea în România (1866 - 1947), Bucureşti, Editura Compania, 2004, p. 26; vezi şi Irina Rădulescu-Valasoglu, Alexandru Ioan Cuza şi politica europeană, Bucureşti, Editura Academiei Române., 1974, passim.

[6] R.V. Bossy, Agenţi diplomatici ai României în Paris şi legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, Bucureşti, Cartea Românească, 1931, p. 26.

[7] C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ediţie D.C. Giurescu, Bucureşti, 2000, p. 119.

[8] Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor (1774/1784 - 1918), Editura Universitară, Bucureşti, 2006, passim.

[9] Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatie şi stări de spirit, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, pp. 24-26.